O „altfel” de taxa

De mici am fost invatati sa respectam, sa iubim batranii si la nevoie sa-i ajutam. Mai tarziu, cand am inteles ca ei sunt depozitarii intelepciunii, adevarate carti de istorie, ca din mintile lor ne tragem noi seva, s-a adaugat si admiratia.

Astazi, cineva, ceva, a ridicat un zid intre generatii, ingradiri ce au impus un nou mod de viata plasandu-i pe batrani in sfera rebuturilor.
De aceea m-am revoltat cand ieri in piata, tristi, cu pasi sovaitori, oprindu-se la fiecare taraba, in cautare de marfuri cu un banut mai ieftin, treceau obiditii societatii,  pensionarii.  I-am invaluit cu o privire duioasa, desi fac parte din aceeasi categorie. As fi vrut sa le dau ceva din optimismul meu, sa le spun ca si iarna e frumoasa chiar daca uneori e frig. Deodata, langa mine  o voce  plina de rautate s-a napustit asupra lor:  „- Doamna Ursan, daca as avea o putere si o arma, i-as impusca pe toti batrinii astia pentru ca pensiile se platesc din taxele ce ni se retin noua”.  Furiosul, era Zaharia, un tanar 30-32 de ani care are autoturism, casa, serviciu si in plus primeste ajutor financiar substantial de la parintii care au cateva magazine. „Dumnezeule, batranii acestia v-au luat de mana in copilarie si v-au purtat pe drumul spre cunoastere. Nu le intoarce spatele, sunt bunii si strabunii vostrii,  iar voi, bantuiti de o lume ilogica, indiferenta la existenta noastra, ati ajuns sa le doriti moartea? DE CE!!” Intrebarea e pentru toti cei ca Zaharia. Ma gandesc ca inainte sa dati raspunsul, ar fi bine sa va ajut sa-i cunoasteti, pe cei ce au platit „O altfel de taxa” Pentru aceasta, va rog sa coboriti cu mine pe scara timpului. Calatoria cuprinde spaime, suferinte si nu stiu daca am sa ca gasesc cuvinte sa construiesc cu ele lumea de atunci, in care copilul care eram  am intrat fara voie in haos.
     Pentru aceasta va rog sa coborati alaturi de mine pe scara timpului.
Suntem in anul 1939. Am 11 ani,  dar mintea mea percepe ca se intimpla ceva. Oamenii se agita, sunt ingrijorati, vorbesc de razboi, de nemti, stiu ca e de rau, dar nu inteleg. Pe strazi au aparut masini mari, cu militari imbracati in uniforme necunoscute. Apoi au intrat in oras masini de toate felurile chiar si carute incarcate cu oameni si bagaje. Erau polonezii refugiati din calea armatei germane care le cotropise tara. Mi-au ramas intiparinte in minte, figurile speriate, disperate, a doua fetite cu ochi albastri si parul blond impletit in  codite scurte, care cocotate pe niste covoare in caruta, intindeau manutele  si spuneau ceva intr-o limba necunoscuta mie. Mama, buna si darnica mama, a trimis  lucratorii sa aduca paine si o impartea acestor napastuiti care nu stiau unde se duc, nici ce ii asteapta. Se vorbea apoi de tari ocupate, de tragedii si cind l-am auzit pe tata ca „Hitler asta o sa arunce cu foc si para in lume” m-am speriat. Ingrijorati, dorind sa avem o viata normala de copii si elevi, parintii nu mai discutau in fata noastra dar, ceva se schimbase. Copilaria, frumoasa mea copilarie, invadata de rau si urat, incepea sa ma paraseasca. Nu cumva aceasta era prima taxa?
Toamna, dar in anul 1940 s-a cutremurat pamantul. I-am simtit prima oara potentialul distructiv. Morti, raniti, cladiri prabusite. Una din ele a fost si casa bunicii in care se nascuse in anul 1875, crescuse 7 copii si tot acolo m-am nascut eu si fratii mei. Din dragoste si respect pentru bunica, cei patru unchi ai mei,  din materialele recuperate din casa cu etaj, au reusit sa construiasca trei camere in care bunica a trait pana la moarte. Au fost multe replici. Una puternica, din timpul zilei, m-a prins la scoala, cand aveam ora de romana. Am acum in fata pe doamna profesoara care, tremurind si cu privirea ingrozita, ajuta elevele sa iasa, dansa fiind ultima. Un gand pios pentru frumusetea gestului, pentru taria de caracter si regret ca nu i-am retinut numele. Consider o datorie de onoare sa-i amintesc fapta. Tot in acelasi an, „fiii Arhanghelului Mihail” cum isi spuneau Legionarii, dusmanii de moarte ai evreilor, au devastat magazine, au ucis si au alungat evreii. Alt cutremur. Groaza a cuprins orasul. Multi evrei s-au crestinat cum a facut d-l. Hrischolm patronul hotelului Bristol, a carui sotie, prevazind dezastrul ce va veni a plecat din tara luand cu ea, una din fiice. Cealalta, ramasa singura dupa decesul timpuriu al tatalui, dezorientata si saraca cu mintile ratacite, a murit la azilul din Baldovinesti si este ingropata la cimitirul catolic. Biserica Catolica a devenit prin testament propietara hotelului, a carui cladire cu un stil arhitectonic deosebit, sta sa se prabuseasca. Si cladirile sunt ucise! Nu e singura si nimanui nu-i pasa ca dispare”o istorie”a Brailei.
Va rog, mai ramineti linga mine, chiar daca va indispune povestea.Viata continua cu bune si cu rele. Incercind sa alunge indoiala, nesiguranta, oamenii muncesc, construiesc, iubesc, petrec, teatrele, cinematografele, restaurantele sunt pline. Nestiutori de dimensiunea nenorocirilor, ce urmau sa vina, eu si fratii mei, mergem la scoala. In brutariile parintilor se face zi si noapte paine, mi s-a promis o vacanta la munte si, deodata „Razboi” Iunie 1941. In oras intra armata germana, se fac concentrari, barbatii pleaca pe front, se construiesc adaposturi antiaeriene, se acopera geamurile cu hartie neagra, se intrerupe iluminatul electric al strazilor, se rechizioneaza caii si se impune restrictia de a forma pe la coltul strazilor grupuri mai mari de doua persoane. Din afise mari lipite pe cladiri si garduri, soldatul echipat de razboi, cu degetul aratator pe buze, te avertiza SST! „Dusmanul, asculta!!. In plus, o brutarie a parintilor, a fost rechizitionata de armata germana. In citeva luni, jalea a cuprins orasul. Femeile in doliu plang dupa: soti, copii, frati si alte rude. Zi si noapte sirenele, dau alarma aeriana. Sarim noaptea din patul cald si intram speriati in gropile acelea umede si intunecoase, iar huruitul bombardierilor ne inspaimanta de moarte. La scoala, ni se interzice sa purtam iarna, caciuli, fulare si manusi.Buzunarele paltoanelor trebuie cusute, adica sa ducem o viata „spartana”. Buimaca de nedumeriri simt ca ceva in mine se sparge, se sfarma. Ingerul, la care ma rog la culcare cand inchin perna, cum ma invatase mama nu ma mai asculta. La granita dintre copilarie si adolescenta, se afla perioada patimirii mele. Suvoiul de lumina, s-a stins. A inceput iar plata „Taxelor”. Undeva, se afisaza liste cu disparutii si mortii pe front. Vaduvele, prabusite in ele, cu ochii mereu in lacrimi, fac pomeniri, aprind luminari la biserica pentru cei fara morminte, apoi, in lupta cu durerea, se straduiesc sa creasca copiii.
Postul de radio Ilse instalat de germani la regimental 38 infanterie langa gara transmitea zilnic victoriile armatelor germano-romane de pe frontal rusesc. Cand au ocupat Sevastopolul comandamentul german a hotarat ca la Odesa sa aiba loc o coferinta la care sa participe toti comandantii localitatilor riverane. Capitanul portului Braila fiind bolnav l-a delegate sa-i tina locul pe adjunctul sau Grigore Grossu caruia dealtfel ii era nas de cununie. Conferinta a decurs normal pana cand seara s-a apasat pe intrerupator sa se aprinda lumina si toata cladirea a sarit in aer pentru ca era minata. Si asa a intrat in randul vaduvelor la 26 de ani vecina noastra Roza si fiul de 3 ani care purta numele tatalul lui.
Suntem anul 1942. Prinsi de ura rasiala, tiganii au fost deportati la  Bug in Transnistria. Printre ei este si nea Potcoava, cum il numesc eu, fierarul care ne „incalta” caii . Speriati,  dezorientati, nestiind ce se va intampla cu ei, plang, se agita. Mi-o amintesc si pe Natalita, frumoasa fetita de 12 ani a bulibasei pe care la intoarcerea din lagar nu am mai recunoscut-o. Era o epava.
In 1943, liceul comercial unde eram eleva, a devenit spital pentru ranitii germani. Anul scolar 1943-1944, l-am facut la liceul comercial de baieti Petre Bancotescu, azi N.Iorga. Baietii lasau in banci biletele pentru noi. Ne amuzam un pic, conducerea afla si dispunea verificarea claselor inainte de intrarea elevelor. Ridicol! In situatia data adolescenta, era o varsta si simtirea se risipea in tragicele evenimente. De asemeni unicul spital din Braila este plin de raniti. Din lipsa de locuri sunt asezati si pe saltele in holuri. M-am strecurat printre ei sa ajung la unchiul Sava, fratele mamei, ranit grav la picior si impresionata de tinerii carora desi pansati le curgea sange, tipau de durere, am plans zile intregi.
Procurarea hranei, ingreunata de la inceputul razboiului, devine o mare problema. Lucratorii brutari, lupta pe front, faina nu se mai gaseste de aceea  parintii renunta la o brutarie, iar in cealalta, painea se face de intreaga familie si cativa lucratori batrani. Din faina de grau amestecata cu cea de orz si uneori cu tarite, painea nu creste, e rea la gust, dar oamenii sunt flaminzi, se inghesuie si uneori, rup obloanele, sparg geamurile. Armeanul din tata, nu se supara. A simtit din copilarie, razboiul si foamea cind „Sultanul cel Rosu” i-a facut praf si pulbere, neamul.
Hai, sa facem o pauza. Sa revenim in Aprilie, 2012. Este 10 aprilie ora 23. Maine,vom cobora iar pe scara timpului. Vom ajunge in anul1944. Dumnezeule! Am fost atitia ani impreuna? Va multumesc pentru rabdare si interes. Dati-mi voie sa dorm, sunt foarte obosita. Noapte buna!
Cu fortele refacute, astazi 11 aprilie, povestea continua. Suntem tot in luna aprilie, anul este insa 1944 si am implinit 16 ani. In mine, se petrec unele schimbari care-mi mobileaza mintea cu vise, cu mari proiecte de viitor si as vrea sa se observe ca am devenit o adevarata domnisoara. Razboiul, acest devorator de frumos, continua sa ucida oameni, dar victoria face cale inversa si aroganta, invadatoarea armata germana, umilita, infrinta, fuge din calea armatei ruse. Se intampla in viata ca atunci cand extinzi puterea asupra altor popoare, istoria devine neagra. Auzind ca vin rusii, romanii din Basarabia se refugiaza si lasa in urma agoniseala de-o viata. Inghesuiti in vagoane de marfa, primii ajunsi in Romania, sunt elevii din internate care speriati asteapta sa se intalneasca cu parintii. Multi dintre ei sunt deportati in Siberia, putini se mai intorc. Solidari, parintii mei adapostesc doua fete, surorile Sculschi. In luna august cand Romania rupe alianta cu Germania si alaturi de rusi continua razboiul, panica cuprinde iar orasul. Nemtii in retragere, sunt facuti prizonieri, altii procura haine civile, se ascund dar vinati de fosti prieteni, ajung in lagar. Nu stiu daca e bine sau rau dar in mine ceva se clatina. Urma sa fiu martora unui alt eveniment de un tragism uluitor. Localnicii, stiau ca pe calea ferata din port pina la gara, stationau 20 de vagoane incarcate cu alimente lasate de nemti. Flaminzi, oamenii alearga, sparg usile dorind sa ia cat mai multe. Sute de tineri, baieti si fete din Brailita, nestiutori de pericol, merg spre o cumplita moarte. Sacii gasiti in vagoanele de langa pod, contin pulbere de dinamita. Contactul cu o tigara aprinsa, declansaza dezastrul. Explozia, cutremura orasul. Prin aer zboara schije, cred ca-i bombardament desi, nu sunase alarma. Ma duc la fata locului. Cand am vazut urmele, m-am crezut in iad. In jur totul era ars, sinele de cale ferata ajunse pana la suprafata au forma serpilor. Imprastiate pe jos, se afla multe obiecte negre. Banuiesc ca sunt bombe neexplodate. Cand, asezate pe targi improvizate, sunt urcate spre cimitir, aflu ca sunt trupuri carbonizate. Langa o groapa uriasa, sapata la capatul cimitirului in care sunt aruncate trupurile, il vad pe Tache, dascalul bisericii Sf. Ioan, notand intr-un registru numarul mortilor si pe parintele Noaptes tamaind si facand slujba de inmormantare. Aruncata de suflul exploziei, intr-un canal de canalizare, ametita, buimaca, apare acasa, fata lui Fingheru din Brailita. Zarva mare in jur iar biata mama coplesita de minune, a lesinat. Atinsi de flacari, cei care treceau podul, sau erau in apropiere, daca nu au murit in spital, au ramas cu adinci urme, pe corp si suflet. Victima este si finutul meu Valeriu, aflat in bratele bunicii la moment nepotrivit. In sicriu, era un ingeras de un an, cu aripioarele arse. Disperati si flaminzi, intelegand ca pericolul a trecut, oamenii dau navala in port, sparg vagoane si incarca in saci, roabe si carute tot ce gasesc. Privelistea mi se pare ireala. Pe jos, lazi cu alimente, cu dulciuri si bauturi. Dintr-o sticla sparta, a tisnit zgomotos un suvoi de spuma. „Exploziv, exploziv!” tipa si fuge o femeie, nestiind ca este sampanie. Cu lazi de sampanie, un sofer incarca portbagajul unei masini. In ea il vad pe colonelul Brataseanu, primarul orasului. Dezgustata, plec intelegand ca acolo este un jaf. Pe drum iau de jos o cutie plina cu baloane. Le dau copiilor de pe strada si umflate, acestea, au forma lunguiata. Intrebari, discutii si asa au aflat parintii unde am fost, desi mi-era interzis. Se face mare haz. Baloanele mele, sunt prezervative. Nu radeti si voi! In anii aceia, fetele inca copilareau si nu era rau deloc.
Ca anul sa nu se sfirseasca linistit mai platesc o „taxa” la fel de dureroasa. Sunt cu mama si cu fratii in Lacu Sarat. E seara si blestematele de sirene, sfasie aerul. Valuri, valuri de bombardiere germane brazdeaza cerul iar zgomotul ingrozeste. Speriati ne taram cu mama pe pamant, scaietii infipti in maini si in picioare, ne provoaca rani, dar cand din cer incep sa cada lumini ca vezi si acul iar un barbat striga ca sunt parasute luminoase, credeam ca vine iadul peste noi. Vedem bombele cazand, exploziile asurzitoare provoaca incendii uriase, toti strigam ca Braila e distrusa si plangem fiecare dupa familia pierduta. De fapt tinta nemtilor este Galatiul. Cateva bombe cad si in Braila pe langa gara si in Chercea, lasand urmari grele. Peste doua zile vad in Galati dezastroasele urmari ale bombardamentului. Portul este in totalitate distrus. Cladiri cu etaje retezate lasa sa se vada ramasite de mobilier, urmele locatarilor ucisi.
Lumea ce se arata unui copil este uriasa. Bantuit de curiozitate copilul alearga prin ea, vrea sa stie, sa afle, sa cunoasca si din intrebari si raspunsuri aduna nestemate, comori. Daca samanta pusa in el este de ura atunci devine criminal. Toti ne nastem ingeri, pe parcurs unii devenim diavoli. Pe multi, i-am cunoscut din istorie, din carti, din filme documentare dar, pe cei vazuti cu nemernicia faptelor, as vrea sa-i intreb „Ce ati facut cu frumosul, curatul si demnitatea din om?” Ma simt neajutorata, nu stiu de unde sa iau cuvintele cum sa construiesc cu ele dimensiunea dezastrelor, a dramei ce-mi inunda viata. Nu pot sa fac legatura dintre bine si rau, nu inteleg de ce navaleste cosmarul peste mine, seara, cand pun capul pe perna. Nu inteleg de ce oameni care pana ieri care imi erau vecini, prieteni si chiar rude au murit pe front. La 11 ani am plecat dintr-o lume de basm si am ajuns la 16, cu visele si aripile frinte. Dureros inteleg ca „Atunci cind moare un om, moare o lume”. Spaima, instalata in mine la inceputul razboiului este prezenta la aparitia armatei ruse care, incartiruita in casele din oras si judet se pune pe jefuit, violat si ucis. Rechizitioneaza, se instaleaza in brutaria noastra si fac paine pentru amata. Asist la scandaluri, betii, batai in care uneori ofiterul este trintit la pamint de soldati. Printre ei, sunt doi basarabeni, Petrica si Costica care, dornici sa ajunga in Germania, ma intreba daca Berlinul este departe. „Dupa colt!”, raspund si crezindu-i de ai nostri, le spun ce civilizati, ce manierati au fost soldatii nemti in timp ce faceau paine in brutaria noastra. Imprudenta ar fi avut urmari deosebit de grave, dar am avut norocul sa fie armean colonelul la care a ajuns remarca mea, acesta  tinand cont de varsta armencei si de simpatia pentru tata a inchis capitolul.
Conditionata sa nu comentez cu basarabenii, primesc meritata mustrare. La polul opus, ma emotioneaza Colea, soldatul cu ochi albastri si fata de copil, care intr-o seara imi arata luna si-mi cere sa-i spun numele. Parca-l vad si-l aud. Vocea lui calda, trece dincolo de razboi, de durere, iar melodia din care curge dorul strabate ani distanta si soldatul cu bratul intins spre cer invoca romaneste astrul noptii, sa-l duca fetei, stiuta numai de el. Ar trebui sa uram razboiul, pe ticalosii care-l provoaca, pentru ca de o parte si cealalta se afla multimea de oameni pasnici care transformata in armata, ucide. Ordinul se executa, altfel tradezi! Pe cine? Ma gandesc ca inflacarati de patriotism, mii si mii de tineri au plecat voluntari pe frontul rusesc si s-au intors „nume” pustiind inimile mamelor. Astazi alaturi de fostii inamici, luptam impotriva fostilor aliati si moartea ruseasca secera nemteste. Listele romanesti, continua sa poarte numele mortilor, iar familia prabusita in durere, face slujba de pomenire. Daca ostasul a cazut prizonier, se spera revenirea, dar cand era declarat disparut, indoiala macina mintea si sufletul. S-au petrecut adevarate drame cind dupa ani de prizonerat, intors acasa, bietul  om gasea nevasta maritata. Cand  a inceput razboiul, frumoasa fata a d-lui Balan (negustor pe str.Galati) se casatorise de citeva luni cu un ofiter, care plecat pe front, este declarat disparut. Dupa 7 ani de asteptare, sotia s-a recasatorit si cand copilul ei avea careva luni, s-a intors sotul din prizonierat, Mare tragedie! In afara de cea morala, urma sa fie anulata a doua casatorie. Omul, caruia razboiul i-a torturat sufletul si trupul, a gasit forta sa inteleaga, sa renunte si cu demnitate s-a retras, pentru ca ea, sotia lui era astazi „mama”. L-am vazut cand a plecat. Poti tu Zaharia sa pricepi, ce imensa a fost, „Taxa”?
 In primavara anului 1945, rusii hotarasc ca nemtii din Romania cu virste intre 18 si 35 de ani sa fie deportati in lagarele de munca din URSS. Tinerii acestia, au platit cu mari suferinte chiar cu viata faptul ca numele le venea din tara pe care nu o vazusera niciodata. Printre cei ridicati din Braila, se aflau 3 tineri dragi mie: Gertrude, Germain si Daniel. Ca ei, au fost mii, poate ati aflat cate ceva dar sa fii acolo, sa le vezi chipurile, deznadejdea din ochi, sa simti in tine neputinta de a-ti ajuta aproapele, stii ce inseamna asta, Zaharia? De iubirea dintre Germain si Enrico Fanccioti, smulsa bucatica cu bucatica, am mai scris, dar trebuie s-o vedeti pe Gertude, pe Trudy umbland nauca, alergand pe strada Regala in dorinta de a-si vedea inca odata fetita. Banuita ca vrea sa se ascunda, este arestata si cine-si mai aminteste de disperarea unei femei care scoate din poseta cheia casei, o arunca prietenei si departindu-se striga „Tot ce-i acolo, este al tau, dar, in numele Domnului, ai grija de Julieta!”. Trudy, nu era o frumusete dar te cucerea cu cea interioara. Profitind de tineretea si naivitatea ei, Titi un excroc sentimental, o seduce si in anul 1942, se casatorete fara sa banuiasca ca pentru el, ea este nemtoaica in spatele careia poate face afaceri cu bunuri furate din teritoriile ocupate. Trudy devine mama unei fetite dar in 1944 cind vin rusii. Titi divorteaza „regretand” casatoria cu o nemtoaica obtine si copilul desi fetita are un an. Va fi crescuta de noua sotie care bineinteles este lipoveanca. Cand Daniel s-a intors, mi-a povestit calvarul din lagar si am aflat ca Trudy murise, umilita, batjocorita si plina de rani, in chinuri groaznice. O vad cu ochii mintii, cand imbracata intr-o rochie de voal albastru, dansa fericita, la logodna, nestiutoare de ce-i pregatise soarta! Si vreti ca lacrimile sa nu ia culoarea singelui? Toti prizonierii aveau acelasi tratament. Mureau de foame, de dezinteria provocata de ciorbele de muraturi si varza. Au trecut prin suferinte morale si fizice de nedescris dar realizau ca ura rusilor venea din dezastrul facut de germani. Nestiutoare, Julieta se atasase de cea pe care o credea mama si este bine ca nu-i stiu reactia la aflarea adevarului.
Razboiul s-a incheiat. Urmele au rani adinci. Vaduve, invalizi, orfani. Cind intrebarile puse in copilarie erau dificile, mama imi spunea ca „inca nu este timpul” ca o sa aflu cu timpul dar cand am intrebat de ce a murit vecina, bunica mi-a raspuns ca „i-a venit timpul, saraca!”. Am vrut sa stiu cine si unde sta timpul de aceea cand verisoara mea Marcela a murit la 20 de ani, cu zece zile inainte de a face nunta, am scotocit plangand prin tot sicriul cautand timpul  si am crezut ca intrase in ea si o racise. Copilul de atunci avea voie sa intrebe cat de mare si de rau este timpul daca a intrat azi in milioane de oamenii??? In anul 1943 se vindea prin magazine un sapun de calitate superioara marcat cu o stea. Realizati ce devastator a fost sa aflam ca materia prima era grasimea de evreu??? In ultimele luni ale razboiului se auzea cate ceva despre lagarele naziste, dar realitatea ororilor din ele a ingrozit toata lumea. Peste ani, am aflat ca la Campulung Moldovenesc, locuieste dr. Lieb, supravietuitor al lagarului de la Auschwitz. Am fost la el si cu siguranta nu vreti sa stiti si sa auziti tot ce am aflat, dar macar veniti cu mine in cimitirul evreiesc din Radauti sa priviti monumentul funerar in forma de sapun stantat cu o stea. Sub el este inmormintat tot sapunul adunat de la noi si de oriunde a mai fost gasit. Durerea mea este dublata de stiinta ca la genocidul poporului armean din care sunt mandra ca fac parte, au contribuit tacit in anul 1915 si nemtii. Poporul german de astazi, nu are nicio vina dar mi se pare corect ca in ziua comemorarii holocaustului, nemtii de pretutindeni sa pastreze un moment de reculegere, sa ceara iertare omenirii pentru raul facut de nazisti, in care a tarat propiul popor.
Daca n-ai obosit, intra cu mine Zaharia in anul 1946. Schimbarile politice, economice, influienteaza puternic comportamentul oamenilor, care incearca sa-si vindece ranile. Numai tinerii plini de speranta continua sa invete, unii ajung studenti, chiar daca posibilitatile materiale sunt minime. In timpul liber fetele fac treburi gospodaresti pe la anumite case iar baietii cara prin gara bagajele calatorilor si uneori dorm in salile de asteptare. Unii mai norocosi reusesc sa se strecoare noaptea pe linga portarul caminului si dorm inghesuiti in camerele colegilor binevoitori. Greu, foarte greu! Unii parcurg anii de facultate cu o pereche de pantofi si un costum de haine si mai mult flaminzi dar cu mintea incarcata de atita stiinta sa mai dea si altora. Aportul lor a ramas  inscris cu litere de aur in tara si peste hotare. Astazi, cei care mai traiesc, sunt pensionari si umla tot cu o pereche de pantofi si un costum de haine si asteapta sa-i impusti, Zaharia!
Vara aceea era deosebit de calda, Dunarea ma atragea ca un magnet. Am implinit 18 ani si impreuna cu grupul de prieteni visam la calatorii pe mari si oceane. Pana atunci, mergem la plaja, inotam, vasleam si ne bucuram din plin de prietenia lui Radu Tudoran, punctul luminos din viata noastra. Dar raul pandeste, si din coltul in care a stat ascuns se napusteste iar asupra noastra. Platim din nou „taxe”! Nu ploua toata vara, soarele parjoleste totul in cale, apele scad iar oamenii privesc neputinciosi si disperati cum se usuca si piere tot ce a fost verde. Iarna, din lipsa de hrana vitele incep sa moara.
Intram in anul 1947 cu spectrul foamei planand asupra Moldovei si Munteniei unde seceta a facut ravagii. Se rationalizeaza alimentele de baza. Un sfert de paine pe zi, un kilogram de zahar si un litru de ulei lunar, ridicate pe cartela personala. Mai tarziu se rationalizeaza si imbracamintea: 3 metri de stamba, trei metri de stofa, o camasa, o pereche de pantofi, o pereche de ghete pe an pentru care stai o zi sau doua la rand ca sa le obtii tot pe cartela. Daca o pierzi sau ti se fura, alta nu mai capeti. De aceea barbatii sunt nevoiti sa se incalte cu  galentii iar femeile cu sandale cu talpa de paie si pantofi cu talpa de sfoara. Saracia le obliga pe vaduvele de razboi sa vanda in piata chibrituri, legaturi de zarzavaturi, ziare iar invalizii, eroii tarii, daca nu au ce vinde cersesc alaturi de orfani la usa bisericii. Bogatii de altadata au saracit si ei si nu mai au posibilitati sa ii ajute. In cautare de alimente, ca sa isi completeze hrana, barbatii merg la pescuit in balta, dar pericolul ii paste pentru ca ciupiti de tantari se imbolnavesc de malarie ( paludism, cum o numesc medicii) provocata de „tantarul Anofel” si cum chinina nu prea se gaseste, oamenii zac in pat saptamani si luni cuprinsi de friguri. Unii mai inventivi practica pescuitul in Dunare cu dinamita. Exploziile scot la suprafata cantitati mari de peste si atunci autoritatile interzic acest lucru. Mentionez ca si pe Radu Tudoran care isi construia un velier la Braila l-a afectat saracia in sensul ca dorind sa-si procure bani de materiale a scris aici romanul „Intoarcerea fiului risipitor”, al carui manuscris a fost in posesia mea pana in martie, anul curent cand l-am donat prin prof. Aurel Furtuna, Bibliotecii Judetene „Panait Istrati”. Cu mare emotie am vizionat intamplator pe postul tv DIVA filmul „Eva” care a fost facut de americani dupa romanul in discutie. Revin la situatia existenta, cand ocolita de seceta, Oltenia abunda de bogatia racoltelor si asa incepe, marea negustorie. Cei cu bani multi aduc de acolo, faina, malai, cartofi, fasole, pe care le vand cu preturi uriase. Painea, facuta din putina faina amestecata cu malai, cartofi sau tarate, se vinde pe la colt de strada. Tot acolo gasesti sa cumperi si turtoi adica mamaliga coapta in cuptor si portionata in tava. In piete, se formeaza noaptea randuri, ca sa poti apuca dimineata ceva legume si uneori iesi din inghesuiala cu hainele rupte. La serviciu, iti potolesti foamea cu seminte sarate de dovleac sau floarea soarelui dupa care bei apa. Acasa maninci, ciorba de loboda, de urzici acrita cu zeama de varza in care pui cateva picaturi de ulei scurse din sticla goala. Zeama de varza in care se pune ceapa  sau praz, se mananca cu mamaliga uneori ingrosata cu tarate. Daca mama are bani sa cumpere de la bacanie, putina marmelada, o da copiilor intinsa pe mamaliga. Ardeii umpluti cu arpacas sunt un festin la fel ca si supa din oasele fierte de doua ori (nu se arunca dupa prima fierbere, se da vecinei pentru a prepara a doua supa). Lactate, carne, oua, sunt pentru cei ce s-au imbogatit din afaceri. In macelarii si restaurante, a aparut si carnea de cal. Cumpara cine are bani. Satui sa manance terci din malai, colarezi din faina, disperati sa-si vada copiii flaminzi, barbatii iau din casa tot ce au de valoare, pleaca in Oltenia si se intorc cu faina si malai. Trenurile devin neincapatoare, se calatoreste pe scari, altii se urca deasupra vagoanelor netinand cont de pericole si asa incep tragediile. Cad de pe scari, de pe acoprisurile vagoanelor si lasa in urma vaduve si orfani care vor simti dureros toata viata pretul unei paini. Grecul Paropol, avusese pe str.Galati magazin de coloniale iar unicul sau fiul „frumos si inalt ca bradul” a murit cand se intorcea din Oltenia. Se afla deasupra vagonului si la intrarea intr-un tunel, un cablu i-a retezat capul. Cand l-au adus acasa, langa el in masina, erau sacii cu malai si faina. Saraci si flaminzi, tovarasii de drum au avut totusi simtul onoarei, desi o paine costa, doua milioane si kilogram de malai, trei. Leul se devaloriza, oamenii mureau pe strada, in casa. Batran, singur, D-l Triandafil jurist de mare valoare, a fost gasit mort in casa. Nu cred ca avea mai mult de 50 kg. Vreti sa stiti ce a facut doctorul pentru a putea sa-l bage in sicriu? Lipsa de igiena, a adus paduchii care se plimbau nestingheriti pe haine si asa a venit, contagioasa boala, tifosul. Oamenii slabiti, zaceau in pat cu mari temperaturi, le cade parul si lipsa de medicamente scade sansa de salvare. Unora, le apareau pe picioare, niste bube mari purulente (raia capreasca). Se trateau cu lesie de cenusa. Inflatia creste vertiginos si spre disperarea imbogatitilor in miliarde, vine reforma monetara, stabilizarea cum o numesc oamenii. Fiecare persoana are voie sa schimbe in moneda noua, 50 milioane si asa incep tranzactiile. Cei cu miliarde stranse la saltea, da saracului bani de schimb si din 50 milioane primeste inapoi 40 milioane pentru ca 10 milioane raman celui ce sta cate o zi intreaga la rand la casele de schimb. Bineinteles ca schimbul nu acopera  sumele uriase si asa detinatorii cuprinsii de istericale, arunca pe fereastra bacnotele care devenind simple hartii, sunt calcate in picioare.
Dar ce ai Zaharia? Esti cam palid, ai obosit? Ti s-au rupt ghetele? Iti dau eu o pereche de galenti. A…iti este foame? Maninca, paine! N-ai cartela? Asteapta te rog. Am trei linguri cu malai, il fierb in apa cu sare si maninci o bunatate de terci. Nu poti? Inseamna ca nu iti este foame!
Am ajuns in anul 1948. Noul regim instalat dupa razboi, nationalizeaza si colectivizeaza. Nepotii si stranepotii celor care au construit cu atata dragoste orasul, au adus prosperitatea si cultura, sunt izgoniti din case si deposedati de toate bunurile. Multi isi pierd echilibrul si se sinucid, altii pleaca din tara, dar marea majoritate ia viata de la inceput adica trec la munca de jos. Se aude pe ici, pecolo ca in munti sunt vanati si arestati oamenii potrivnici regimului. Nu avem voie la comentarii si neputinciosi asistam la arestarea, persecutarea si asasinarea celor mai luminate minti ale tarii. Se infiinteaza  Facultatile muncitoresti, intra numai cei cu 4 clase primare (frezori, strungari, cazangii) care ocupand functiile cheie din oras iti face cunoascuta „burghezia rosie”.
Te-am purtat noua ani pe drumurile amintirilor. Nu stiu daca au venit peste mine sau eu catre ele, cert este ca ne-am intilnit intr-un punct dureros si-am obosit si eu foarte tare, aceasta o percepem diferit, Zaharia! Apleaca urechea, asculta viata, si daca esti atent dintr-un colt al ei se aude un planset. Este al celor care au cotizat cu, copilaria, adolescenta, spaima, degradarea fizica si morala, sterge-le lacrimile. Apreciaza daca poti, valoarea “taxelor” platite si in ce moneda se poate convertii atata suferinta? Intra in spatiul singuratatii, a tristetii lor si  lasa-i sa plece pe ultimul drum, cu fruntea sus, pentru ca ce le-a mai ramas este demnitatea! M-as bucura Zaharia, daca cuprins de regrete, le-ai cere iertare! Eu, as vrea ca fiecare batran sa poarte pe piept un ecuson cu poza din tinerete, pe care sa scrie „am fost ca tine, vei fi ca mine!”.
Suntem in 15 aprilie 2012. S-a incheiat Saptamana Patimilor, sper ca si ale noastre si pentru ca Dumnezeu este iubirea iti doresc ganduri mai bune Zaharia. Hristos a inviat !.
Aprilie 2012
Valeria Ursan

Publicat de la 20:56

“Nu tot ce vad si vreau pot si trebuie sa am”

Comportamentul copiilor si al teenagerilor reflecta educatia primita acasa in copilarie, ce au vazut in casa si ce au preluat de la parinti. Copiii sant ca o planta fragila si au nevoie de o ingrijire deosebita, pentru a nu ajunge buruieni.

Saptamana trecuta m-am intalnit cu o prietena, mama a doua fiice, una deja aproape pe picioarele ei iar cealalta termina acum gimnaziul. Printre altele a venit vorba si de educatia copiilor azi si in general. “Noi doua” a spus ea “santem crescute dupa sistemul elvetian si asta ne-a scutit de multe deziluzii in momente critice din viata noastra, caci nu toti santem milionari, cum ne cred unii. De aceea eu am cautat sa-mi educ fiicele in acelasi fel cum am fost eu insami educata, caci educatia primita mi-a prins bine pana in ziua de azi.

Sistemul elvetian?” Da, se poate numi asa. Copiii elvetieni invata de foarte mici ca nu tot ce vad si in moment si-ar dori se si capata, egal despre ce este vorba. Nici unul nu se tavaleste in magazin si face scene urland din toate baierile inimii pentru a forta pe mama lui sa-i cumpere ce vrea. Desigur ca si copiii elvetieni, ca orice copii, sant atrasi spontan de o jucarie sau de un dulciu impachetat in foita stralucitoare si le iau in mana, dar prompt auzi: “Scumpeteo, acum pui frumos lucrul la locul lui, ca nu-l putem cumpara.” sau ca acum cateva zile in liftul magazinului: “Da, dar ziua ta e abea luna viitoare si intai trebuie sa primim leafa si abea dupa aceea mergem impreuna sa iti alegi ceva”.

De fiecare data, in astfel de cazuri, imi vine in minte o scena din copilaria mea. Cred ca aveam vreo patru ani si ceva si la un chiosc vazusem in vitrina niste creioane colorate pe care tare mult mi le-asi fi dorit, dar Mama mi-a zis: “Daca ti-asi spune acuma ca n-am bani, asi minti. Desigur ca am bani, dar nu pentru aceste culori, acum.” Nici nu m-am tavalit pe jos, nici n-am protestat sau facut alte scene. Am inteles ca Mama nu imi va cumpara pe loc acele culori. Cateva luni mai tarziu le-am primit, impreuna cu jocuri, caiete si un caine lup de panza “de la Mos Craciun”. Bucuria mea de atunci a fost nemasurata si cu siguranta cu mult mai mare decat ar fi fost daca Mama mi-ar fi cumparat atunci pe loc creioanele colorate. Asa am invatat ca asteptarea ma rasplateste din plin. Pentru aceasta lectie am multumit in gand iarasi si iarasi de-a lungul vietii mele Mamei, cum am multumit si multumesc si azi parintilor mei pentru toate sfaturile si ininvataturile primite de la ei.

“Cand era Alexandra (fiica cea mare) mica,” a povestit prietena mea mai departe “intr-o zi ii dadusem la gustare o felie de paine unsa cu unt si marmelada taiata in patru. Ea n-a mancat si nu mananca nici azi mult, asa ca atunci doua sferturi lasase. Cand ne-am dus la supermarkt a vrut de-odata un cornulet (Croissant), atunci am intrebat-o: ‘N-ai primit azi dimineata de mancare si nici macar n-ai mancat totul? Inseamna ca nu ti-e foame si ca atare nu capeti nici un cornulet!’ La casa, in spatele meu aud o femee intr-o germana proasta comentand: ‘Bietul copil! Mamele astea tinere nu se indura sa cumpere copilului nici macar un cornulet…’ M-am intros pe loc catre respectiva si am intrebat-o: ‘Dumneavoastra imi educati copilul, sau eu?’ si ea n-a mai scos o vorba. Tu stii: ‘Ce nu invata Hansli nu invata Hans niciodata.’ ‘Cum iti cresti copiii asa ii ai’, mi-a spus mama de cum a venit Alexandra pe lume..”

Copiii elvetieni capata saptamanal o mica suma drept bani de buzunar spre libera folosinta, ca sa invete sa umble cu banii. Vor ceva special, trebuie sa isi economiseasca din aceasta suma si din ce primesc de la nasi, de ziua lor in loc de cadou sau cu alte ocazii speciale. Daca nu ajunge si sant mai marisori se duc sa imparta ziare sau reclame la locuinte sau ca fiicele prietenei mele dau meditatii. Mai toti studentii lucreaza in vacante. Asta e valabil pentru toti copiii, indiferent de situatia materiala a parintilor, caci suma primita de la parinti e cam aceeasi la toti, deoarece si copiii celor cu punga plina trebuie sa invete ca banii nu cresc pe pajiste.

“Alexandra si Martina” a povestit prietena mea, “cand erau minore imi aduceau banii castigati cu meditatiile sau cu babysitter sa le pun pe contul fiecareia, oprindu-si o mica suma pentru o inghetata, a merge la un film, a face un cadou cuiva, etc. Alexandra, care face acum practica la biblioteca mai da meditatii in continuare. In general pot spune ca sant multumita cu fiicele mele.”

Cand eram eu insami copil primeam si eu de la Tata bani de buzunar mai mult decat aveam nevoie si chiar  spuneam: “E prea mult, atata nu-mi trebuie”, dar Tata imi replica: “Nu ti-am dat mai mult ca sa cheltuiesti totul, ci ca sa-ti ramana si o rezerva.” Asa am invatat, ca egal cat am la dispozitie, sa caut sa-mi mai ramana intotdeuna ceva, asa cum am invatat din intamplarea cu culorile, ca nu tot ce vad trebuie sa am imediat si, experienta vietii mi-a dovedit in nenumarate randuri, ca mai tarziu mi-am putut permite fie acelasi lucru, fie chiar ceva de mai buna calitate la un pret mult mai redus decat in momentul in care l-am vazut si dorit prima data. Si inca ceva am invatat: nu tot ce e scump e de calitate si nu tot ce este ieftin e prost, trebuie numai sa tii seama de calitate, nu de marca si nu de pret.

In viata fiecaruia se pot ivi candva probleme financiare, uneori chiar de durata lunga, dar ele sant mai usor de acceptat, cand de mic inveti sa te intinzi cat este plapuma ta de lunga. A cumpara ceva pe credit nu mi-a trecut niciodata prin minte, caci am vrut sa am un somn linistit.

O prietena din tinerete din Bucuresti m-a intrebat o data daca sant “bogata” – traiesc doar in Elvetia… “Bogatia,” i-am spus eu “e ceva relativ, dar eu insami ma consider intr-adevar bogata, fiindca sant multumita cu atat cat am si nu ravnesc la nimic din ce are altul.” Invidiind pe altii iti faci sange rau tie insuti nu celui pe care-l invidiezi si, de schimbat nu poti schimba adesea nimic. Si pe urma, cine poate spune cu siguranta, daca persoana invidiata este cu adevarat de invidiat?…

Altfel isi educa migrantii de aici copiii: Scene cu tavaleala si tipete la nesfarsire le fac copii de migranti, care pana la urma reusesc sa-si impuna vointa.  Mai tarziu, in scoala ajusi, vin obligatoriul handy (telefon mobil) si “hainele de marca”, caci trebuie fireste sa aiba ce au si ceilalti si sa concureze intre ei. Dar cum nu toti parintii dispun in timpurile acestea grele de banii necesari pentru asemenea lucruri, acesti copii, invatati sa capete totul si cand vor, incep sa fure prin magazine, sa-si ameninte si sa-si santajeze colegii si asa ajung mici criminali, care intr-o buna zi vor ataca la drumul mare o persoana in varsta sau chiar si tanara ca s-o prade. Nu rare sant cazurile cand astfel de adolescenti isi mai lovesc bunica sau mama, daca nu le dau mai departe bani cand vor ei.

In casa in care locuiesc sant doua familii de migranti din aceeasi tara. Una cu patru copii, dintre care trei sant deacuma pe picioarele lor si mezina in scoala primara. Acesti copii n-au avut niciodata altfel de haine decat ce a fost dispusa mama lor sa le cumpere si-anume intotdeauna de la magazine pentru oameni cu punga mica, dar totusi si cu lucruri de foarte buna calitate. De handy nici pomeneala. Au fost educati sa respecte pe cei din jur si sant azi adolescenti fata de care am tot respectul. Parintii traiesc in absoluta armonie intre ei si cu copiii si niciodata nu am auzit discutii de la ei, caci locuiesc pe acelasi etaj cu mine. Altfel stau lucrurile la celalta familie, care locuieste un etaj mai sus si are doua fiice, una pe picioarele ei deja si una invata acum o meserie de birou. Cand erau inca in scoala generala si desigur si mai devreme, mama lor nu stia ce sa le mai cumpere si dea si le servea ca o servitoare. Mii de franci investise mama lor in lectiile de tenis si echipament (de marca fireste), fara rezultatele sperate. Tatal lipsea mult de acasa, fiind foarte adesea plecat in tara de origine.  Aceasta mama imi povestea de fiecare data cand ma prindea la spalatorie – si desigur nu numai mie – “cat” a dat pe fiecare lucru “ptr. copiii ei”, desigur de marca (de regula 200 fr./bucata). Lucrurile erau fara exceptie din material sintetic, dar aveau pe ele o marca renumita la teenageri. Aceasta mama ma privea perplexa de fiecare data cand, dand din umeri si zambind oarecum ironic, ii spuneam ca „eu nu vad nici o diferenta fata de cele de la Aldi, ba ultimele sant uneori de mult mai buna calitate si pe deasupra costa  o cincime din cat spusese ea ca au costat lucrurile acelea”, asa ca, ofensata teribil de incultura mea privitoare la marci, imi explica deosebirea asa: „Da tu nu vezi, ca aceste lucruri sant de marca ‘Puma’?!” Rezultatul fatal al educatiei ei, date in special fiicei celei mari, pe care, dupa cate mi-a povestit vecina, asa de tare si-a dorit-o, se vede acum. Intr-un timp se auzeau strigate nemaipomenite si scandal de sus. Vecina de pe etaj, originara din aceeasi tara cu aceasta „super-mama”, mi-a povestit ce expresii foloseste fiica cea mare fata de mama ei si cum o tituleaza („curva batrana”) intreband-o “pe ce cheltuieste ea in fond banii?” (castigati prin lucru ca ajutoare intr-o bucatarie la un restaurant sau carpind lucruri, caci azi croitorese nu mai se cauta sau curatand seara birouri).  Intr-o buna zi vecina de alaturi a fost chemata sus in ajutor, ca acea super-mama se incuiase in baie, fiindca fiica cea mare incepuse sa arunce cu farfurii dupa ea si s-o bata. „Cand m-am dus sus, am gasit-o tremurand si plina de sange si cu un ochi vanat. Nu mi-a venit sa cred ce vad” mi-a spus vecina mea. Auzind asa ceva am luat-o pe acea fiica la scurt, cum am dat ochii  cu ea si i-am spus ca astfel de scandaluri la noi nu-s permise si am intrebat-o, unde e respectul fata de mama ei, care a crescut-o si n-a stiut cum sa-i mai indeplineasca orice dorinta, ea umbland cu lucruri ieftine si luand orice servici numai sa aibe bani pentru poftele ei si ale surorii ei. Ba mai gateste, spala si calca si azi pentru fiicele ei si, cum unii banuiesc, poate si pentru straini. De atunci e liniste in bloc.

Cei care isi iubesc cu adevarat copiii, trebuie prin educatie care le-o dau acestora sa-i pregateasca si pentru situatii ale vietii, care nu permit oricui si oricand sa faca ce vrea si sa-si cumpere orice si, totodata sa-i invete sa-i respecte intotdeauna pe ei ca parintii,  pe cei mai in varsta si pe oricine, indiferent de nationalitate si apartenenta religioasa.  Caci cert este ca, cine nu respecta pe cei din jur nu se respecta nici pe sine insusi.

Copiii au nevoie de multa dragoste si mult timp din partea parintilor, care nu se pot inlocui cu nici o jucarie costisitoare sau haine de marca. Armonia intre parinti, dragostea, timpul si educatia primita de la ambii parinti il formeaza pe viitorul matur influentand in mod considerabil viata lui de mai tarziu si sant cea mai buna si sigura investitie in copiii, care intr-o zi vor alcatui societatea urmatoare.

E drept, traim intr-o societate de consum, reclamele penetrante si mincinoase ne ispitesc si ne deschid portofelul ca o mana nevazuta.  Aceste reclame sant facute de psihologi, care stiu cum sa influenteze lumea si s-o faca sa cumpere ceea ce nu-i trebuie si oricum nu se vinde.  In magazine observam saptamanal ca anumite produse nu se mai gasesc in acelasi loc unde erau cu o saptamana in urma. Locul lor le-au luat produse noi, sau nou ambalate (cu preturi mai ridicate, caci asta e scopul noului ambalaj), produse care nu se vand usor. Asa, vrem nu vrem, ne sar in ochi produse care pana atunci nu ne-au lipsit si de care nu avem nevoie, imposibil sa le trecem cu vederea si daca santem grabiti si nu gasim imediat ce cautam, picam in plasa si cumparam ceea ce managerii magazinului hotarasc ca trebuie in fine vandut. Un vecin mi-a spus: „Consumentul stabileste mersul pietii”. Exact.  Cand ma duc la cumparaturi stiu exact ce am de luat si chiar daca nu gasesc la locul stiut produsul, intreb personalul si ii spun direct ca tricul cu schimbatul locului produselor la mine cel purin nu se prinde, cumpar ce am nevoie si nimic altceva. Daca nu mai au produsul respectiv, altceva n-am sa cumpar, mai sant si alte magazine. Daca e vorba de produse de imbracaminte, de menaj, aparate electrice imi pun im primul rand intrebarea daca am neaparata nevoie de ele, daca am loc si cat timp imi pot folosi. Pe urma mai compar si preturile, caci e frapant cata diferenta de pret poate fi pentru acelasi produs de la un magazin la altul. Lucrul asta l-am facut intodeauna.

Cine se supune dictatului modei sau se lasa ispitit si pacalit de reclame e lipsit de personalitate si da dovada de naivitate. Cum se imbraca si cum se comporta cineva cu cei din jur oglindeste personalitatea sa.

Parintii mei
– m-au ocrotit si calauzit pe drumul copilariei si adolescentei, m-au invatat ce e bine si ce nu pentru mine si viitorul meu si m-au incurajat sa-mi dezvolt personalitatea si siguranta in mine, fara a trece cu vederea propriile-mi slabiciuni
– m-au invatat ca trebuie sa “imi pun mintea la contruibutie” – cum imi spunea Tata, si „sa nu astept sa gandeasca altii pentru mine”
–  ca inainte sa iau o hotarare sa ma gandesc bine si la urmarile negative posibile.
– m-au invatat sa am incredere in ei in orice situatie si sa nu ma tem de eventuale pedepse, dar nici sa astept o rasplata pentru o nota sau fapta buna, caci nota  reflecta stiinta mea si e meritul meu personal, ea insasi fiind plata pentru efortul depus. „Daca nu vrei sa ajungi sa maturi strada, atunci iti vezi de invatatura.” – m-a avertizat o singura data Mama, cand eram in clasa I primara
– m-au invatat ca si un talent innascut necesita studiu, ca sa fie apreciat
– m-au invatat ca un om poate pierde tot ce are peste noapte, dar un lucru nu i se poate lua: „demnitatea” si ca saracia poate lovi pe fiecare in viata, fara vina sa
– m-au invatat sa respect pe fiecare, indiferent de varsta, nationalitate si credinta religioasa
– ca nu “haina face pe om”, ci ceea ce-i iese din gura si politetea si respectul fata de cei din jur nu doare si ca numai cand respecti pe ceilalti ti se cuvine respect din partea lor
– sa ajut cum si unde pot fara a astepta mii de multumiri sau o revanse
– ca invaliditatea, egal in ce forma, poate lovi pe fiecare si ca prin respectul pe care-l aratam acestor oameni le ajuta sa-si pastreze demninatea
– ca viata este un proces continuu de invatatura si depinde de fiecare, daca invata ceva nu numai din propriile sale greseli, dar mai ales din experienta altora; fiecare poate, daca vrea, sa invete ceva atat de la persoanele mai in varsta, ca si de la cele mai tinere

Pentru toate aceste si multe alte invataturi le-am fost si le voi fi parintilor mei toata viata mea deosebit de recunoscatoare, caci ele m-au ajutat si ma ajuta si in prezent sa pasesc in viata de zi cu zi cu capul sus.

Julia

Bun venit pe blogul meu!

Acest blog e menit sa ne stimuleze capacitatea de-a gandi, de-a reflecta si a cerceta lucrurile inainte de a ne face o parere.
A venit timpul sa nu ne mai lasam – egal de cine – instrumentalizati.
A gandi, a reflecta asupra lucrurilor, egal de natura lor, nu doare si dezvolta capacitatea intelectului.
Scharfsinn